Loading...

luni, 20 iulie 2009

Lucruri care ne dau aripi

Întotdeauna am spus că pot fi fericită cu foarte puţin...iar dacă ar fi să dau câteva exemple din acel "puţin" care îmi face sufletul să cânte, aş spune aşa: O rază de soare pe înserate printre copacii pădurii, zăpada sclipind într-o dimineaţă geroasă, o farfurie de brânză de burduf cu roşii într-o zi călduroasă de vară, muzică bună în loc de cină, o noapte de dans după o săptămână în care m-am ocupat de lucruri foarte importante, dar pe care până luni o să le uit, bucuria câinelui meu când mă întorc acasă, o mângâiere, o îmbrăţişere în tăcere, sunetul frunzelor când bate vântul toamna...acestea sunt o parte din acele mici momente când mintea îmi tace şi sufletul se bucură...

Şi totuşi, într-un mod ce îmi pare nefiresc, aceste momente sunt mai degrabă excepţia şi nu regula.
Ne-am creat o lume în care aceste sclipiri sporadice de fericire şi speranţă sunt mici evadări dintr-o multitudine de probleme. Trăim într-un ritm care ne arată planuri glorioase cu bugete fantastice care în mod sigur vor duce la nimicirea oricărei nefericiri.
Şi totuşi această stare e o fata morgana care ne scapă printre degete cu foarte mare încăpățânare, iar nimicirea nefericirilor nu se întâmplă niciodată...
Ne concentrăm la planuri mari, răspundem silitori la întrebarea "Unde te vezi peste cinci ani?", ne verificăm situaţia contului de cel puţin o dată pe zi, nu uităm niciodată să terminăm rapoartele la timp sau să ne planificăm concediul cu cel puţin şase luni în avans. Cu alte cuvinte, ne ţinem ocupaţi cu ţeluri mari şi nobile care o să ne asigure bunăstarea, bunăstarea noastră, pe cea a copiilor noştri şi pe cea a copiilor copiilor noştri.
Şi cu toate aceste planuri măreţe şi ţeluri nobile ajungem seara acasă, ne aşezăm în pat, închidem ochii şi simţim că nu ar fi nicio diferenţă dacă ne-am trezi mâine sau peste doi ani.
Iar a doua zi ne trezim, ne facem curaj şi reintrăm în joc.

Poate că unii dintre noi se revoltă citind aceste rânduri, iar micul nostru prieten al cărui nume începe cu "e" şi se termină cu "go" spune: "Dar nu, aşa era şi viaţa mea, dar acum s-a schimbat!"
Cădem zi de zi în această mică şi isteaţă capcană care mereu găseşte alte forme şi feţe.
Înlocuim planul financiar pentru următorii cinci ani cu practici laborioase care au scopul măreţ de a ne aduce iluminarea. Citim zi şi noapte cărţi scrise de oameni mult mai evoluaţi. Participăm la toate cursurile (din fericire putem găsi pentru fiecare gust cel puţin un curs pe lună) care apar, renunţănd la concediul de peste şase luni...Facem tot ce ne stă în putinţă să găsim el dorado-ul numit fericire, iar atunci când nu reuşim să ajungem la ea suntem convinşi că greşim undeva şi încercăm să căutăm alte şi alte metode, alte tehnici, alte iniţieri...

Şi nimic.

Ceea ce obţinem păleşte după o zi sau două, ne reîntoarcem în vria traiului nostru şi sperăm ca data viitoare să fim împliniţi pentru trei zile în loc de două, pentru două ore în loc de una...
Şi aici mă întreb...Oare nu ar fi viaţa noastră mult mai simplă şi frumoasă dacă pentru cel puţin cinci minute pe zi ne-am permite să nu mai privim imaginea de ansamblu, ci să ne oferim o clipită alături de lucrurile care ne dau aripi? Oare practicile noastre cotidiene (de orice natură ar fi ele) nu ar fi mult mai simple dacă în fiecare zi ne-am acorda cinci minute ca să zâmbim? Şi oare nu lucrurile simple sunt cele mai frumoase şi fireşti?

Cum ar fi viaţa dacă cel puţin o dată pe zi am zâmbi din tot sufletul, cu toată fiinţa şi ne-am permite să ne îndreptăm privirea către acele lucruri mărunte care fac imaginea de ansamblu să pară o joacă de copii?
Voi de câte ori aţi zâmbit astăzi?

Eu am avut noroc.

Azi am zâmbit o dată.

Un comentariu:

Aurel Mocanu spunea...

unora le e de ajuns sa se uite in oglinda ca sa zambeasca :)) Mie mi-a ajuns sa citesc postarea asta . Multumesc ! Keep it up !